Iată Michael Jackson se simte pe scenă într-adevăr ca peştele în apă. Lui i se potriveşte de minune această expresie. Şi nu cred că cineva poate să mă contrazică. Super artist, din toate punctele de vedere - de la voce până la ţinută scenică. Slabe şanse să fie vreodată vreunul mai bun.
- Poţi să-mi spui, te rog, de unde simt eu o speranţă în mine? Poate ştii de unde s-a luat? de ce se zbate ea în mine acum, când, dimpotrivă, n-ar trebui să existe?
- Eu cred că ţie ţi se năzare! Nu ţi se mai zbate nicio speranţă. Sau poate depinde, despre ce e vorba!
- Tu ştii despre ce-i vorba.
- Nu ştiu, serios... Aaa, mi-am adus aminte. Ce-i cu tine, băi? Stai cuminte, că stai bine. Ia şi te relaxează şi nu te mai gândi la aşa ceva. De câte ori ţi-am spus că e imposibil.
- Pe de o parte ştiu că e imposibil, iar pe de alta - această aripă a speranţei care se zbate în mine nu-mi dă pace să mă liniştesc. Nici nu ştiu cum se explică asta...
- Tu eşti prost, ori te faci?! Dacă mai aiureşti odată aşa, nu mai vorbesc cu tine. Ştii că eu repede mă enervez pe tine, chiar dacă suntem cei mai buni prieteni!?
- Dar am fost zilele trecute la Mare, care m-a întâmpinat cu braţele deschise şi cu care am stat de vorbă nu numai o dată. Din câte am înţeles, ea chiar m-a încurajat, zicându-mi că orice e posibil, doar că totul depinde de mine.
- (dau a lehamite din mână) Eei, ai fost tu la Mare! Ei şi ce dacă ai fost? şi eu eram acolo...
- (întrerupându-mă) unde erai? că nu te-am văzut?
- Ei nu m-ai văzut! N-ai vrut să mă vezi. Vroiam să-ţi spun să nu te mai uiţi atâta la Marea ceea, să mă asculţi pe mine. N-ai vrut, acum stai cu "aripa ceea din tine care se zbate". Dar să nu spui pe urmă că nu ţi-am vrut binele.
Îmi cer de acum scuze dacă o să greşesc. Îţi doresc succes şi sper să-ţi meargă bine. Da' nu uita că "bine" nu e ceea ce vrei tu. Va bene.
Azi dimineaţă mă aştepta o surpriză plăcută. Mai bine zis, m-a întâmpinat cu un zâmbet frumos, ştiind, poate, că eram un pic obosit, după o oră de înot, şi aveam nevoie de aşa ceva.
Odată intrat în redacţie, prima întrebare pe care mi-a pus-o unul dintre colegi a fost: „Ai văzut ziarul de azi?”. „Încă nu!”, i-am răspuns. „Ia uite-te!”.
Ştiam că voi avea un material în numărul de azi (luni, 16 iulie 2007, nr.670), dar nici că o să fie „capul de afiş”, cum s-a exprimat acelaşi coleg.
Astfel, este pentru a doua oară când articolul meu apare pe prima pagină a ziarului TIMPUL, după cel din 25 iunie 2007.
Sper să nu fie ultimul :P !
Am fost ieri sau alaltăieri, nu mai contează la şedinţa CEC (Comisiei Electorale Centrale), de pe strada V. Alecsandri, 119. (Cred că nu mai are importanţă cu ce chestiune :P). După examinarea ordinii de zi ş.a.m.d., după mai multe scene copilăreşti, sau mai ceva...schimburi de replici fără sens, nemulţumiri ieftine, hămăituri în vânt şi alte astfel de onomatopeice, iată că se încheie şedinţa.
Urmează ceea ce m-a supărat ... m-a revoltat, în sinea mea.
Era anunţat că în componenţa CEC au mai venit noi membri. Adică noi funcţionari (p)(b)ublici. Şi, "conform regulamentului" (Atenţie! nu şi conform conştiinţei proprii sau propriei dorinţe) urma jurământul în faţa tricolorului (cu stemă) - ei, da' asta nu e chiar aşa important - şi în faţa membrilor Comisiei.
Ceea ce m-a înfuriat, pur şi simplu, a fost faptul că nimeni n-a binevoit să se atingă măcar de drapel. Nu mai vorbesc de ceea ca să-l sărute, în genunchi. Toţi (re)citeau "jurământul" de parcă spuneau o poezie pe de rost în faţa colegilor de la şcoală. De parcă nici nu-şi dădeau seama de ceea ce e scris în foaia respectivă. (Da' ce parcă mai contează dacă o să respecţi legea sau nu? Mai contează dacă eşti sincer sau nu?)...
Îmi închipui deja de ce funcţionari vom avea parte... Dă Doamne să greşesc!
Am fost, în week-end-ul acesta la ţară. De mult nu mai fusesem pe acolo. Multe s-au schimbat, dar, totodată, multe au rămas la fel.
Un sat "ars", bătrân, atât la propriu, cât şi la figurat. Fără feţe tinere. Un sat pasiv. Căruia îi este lene şi să se mişte. Vrea doar să bea apă şi să ploaie. Asta e unica dorinţă a ţăranilor.
Această situaţie e tipică pentru toată Moldova, de fapt. (mai multe aici, în TIMPUL)
Nimănui nu-i mai pasă de aceşti oameni. Când zic "Nimănui", mă refer la oamenii cărora ar trebui să le pese. Cetăţeanul simplu e lăsat să se descurce cum poate: fără ploaie, fără vânt, "cu crengile la pământ"...
mânca, nici noi n-avem ce mânca, ce să facem? O s-o tăiem şi o s-o mâncăm noi pe dânsa!". Nu vreau să fac nişte aluzii la anii '46-'47, întrebarea însă se impune: dar ce (pe cine) vor tăia mâine, după ce vor mânca capra?" (Constantin Tănase)
încredere oamenilor. În loc să finanţeze şi să instaleze sisteme de irigare măcar unde situaţia e sub nivelul critic, oamenii „sus-puşi” aruncă banii pe „hârtii ideologice”, care, pe deasupra, vor goli buzunarele Bugetului nu cu mult(!)..., doar cu vreo câteva zeci sau sute (nu mai are importanţă) de milioane de lei.În ediţia de MARTI, 3 IULIE 2007, nr.661 a cotidianului "TIMPUL" (dar, în paralel, mai multe canale media au difuzat această ştire) scrie că "Ursu şi Iordan au băgat primăria în datorii". Este vorba despre datoriile lăsate de aceştia în urma construcţiilor şi răs-construcţiilor electorale a unor monumente şi străzi, "binecuvântate" de conducerea ţării şi încheiate cu tăieri de panglici (roşii).
...Acum înţeleg ce a avut în vedere domnul Ostapciuc, offf, mă scuzaţi, doamna Lupu... îmi cer scuze, m-am zăpăcit, preşedintele Parlamentului, când, în clipul electoral pentru susţinerea mănuşii lui PCRM, spunea că "dl Iordan a făcut în 2 luni ceea ce alţii n-au reuşit să facă în 15 ani"... numai că a uitat să menţioneze cifra. (Cred că nu i-au ajuns secundele pe care le avea la dispoziţie).
