despre Speranţă

- Poţi să-mi spui, te rog, de unde simt eu o speranţă în mine? Poate ştii de unde s-a luat? de ce se zbate ea în mine acum, când, dimpotrivă, n-ar trebui să existe?

- Eu cred că ţie ţi se năzare! Nu ţi se mai zbate nicio speranţă. Sau poate depinde, despre ce e vorba!

- Tu ştii despre ce-i vorba.

- Nu ştiu, serios... Aaa, mi-am adus aminte. Ce-i cu tine, băi? Stai cuminte, că stai bine. Ia şi te relaxează şi nu te mai gândi la aşa ceva. De câte ori ţi-am spus că e imposibil.

- Pe de o parte ştiu că e imposibil, iar pe de alta - această aripă a speranţei care se zbate în mine nu-mi dă pace să mă liniştesc. Nici nu ştiu cum se explică asta...

- Tu eşti prost, ori te faci?! Dacă mai aiureşti odată aşa, nu mai vorbesc cu tine. Ştii că eu repede mă enervez pe tine, chiar dacă suntem cei mai buni prieteni!?

- Dar am fost zilele trecute la Mare, care m-a întâmpinat cu braţele deschise şi cu care am stat de vorbă nu numai o dată. Din câte am înţeles, ea chiar m-a încurajat, zicându-mi că orice e posibil, doar că totul depinde de mine.

- (dau a lehamite din mână) Eei, ai fost tu la Mare! Ei şi ce dacă ai fost? şi eu eram acolo...

- (întrerupându-mă) unde erai? că nu te-am văzut?

- Ei nu m-ai văzut! N-ai vrut să mă vezi. Vroiam să-ţi spun să nu te mai uiţi atâta la Marea ceea, să mă asculţi pe mine. N-ai vrut, acum stai cu "aripa ceea din tine care se zbate". Dar să nu spui pe urmă că nu ţi-am vrut binele.
Îmi cer de acum scuze dacă o să greşesc. Îţi doresc succes şi sper să-ţi meargă bine. Da' nu uita că "bine" nu e ceea ce vrei tu. Va bene.